Un vis

42-15526366

Lui Jean-Daniel Gollui

Vis avut de autoare in zorii zilei de 28 martie 1978

Sunt condamnata la moarte. Visul nu spune ce crima am comis, dar nu e vorba de o crima dezonoranta, caci mi-e cugetul impacat, – si toata lumea ma trateaza cu respect, poate cu mila sau, mai stii, poate chiar cu o tainica afectiune. Voi fi ghilotinata maine dimineata, la rasaritul soarelui.

Am fost dusa sa-mi petrec ultima noapte la locul supliciului: un castel imens, construit pe o mica insula. Nu cred sa fie o insula pe mare; apa e prea palida, prea linistita si are un miros prea fad. Trebuie sa fie vorba, mai curand, de un lac foarte intins, atat de intins incat nu se vede de la un mal la altul. Fortareata ocupa toata suprafata insulei si zidurile ei groase coboara perpendicular in apa. O fortareata medievala, cu turnuri, cu o terasa mare, deasupra zidurilor, si un foisor. Curand insa voi descoperi ca mai dispune de niste corpuri de casa mai moderne, care imi vor indrepta gandul spre Chambord sau Chenonceaux. E un loc de unde nu se poate evada.

Asadar nu am temniceri si sunt libera sa ma plimb prin tot castelul, dupa pofta inimii. Si in timp ce umblu, de colo pana colo, sosesc vizitatorii. O vreme, scarile, galeriile si saloanele sunt intesate de lume. Sunt oameni din localitate, veniti sa-mi tina de urat in ultima noapte. Nu-i cunosc; nu ma cunosc. Inteleg (fara sa mi se explice) ca obisnuiesc sa vina la castel ori de cate ori un condamnat isi petrece aici ultimele ceasuri; e, pe cat se pare, o obligatie sociala, un fel de ritual, avand, totodata, un caracter sarbatoresc. Toti, fara deosebire, sunt imracati in tinuta de seara, iar unele femei poarta niste vesminte de odinioara, fara insa a lasa impresia ca ar fi deghizate. Se danseaza in ritmul unor melodii lente, se mananca si se bea cu moderatie, iar conversatiile se desfasoara in liniste, aproape in soapta. Cand trec prin mijlocul lor, au bunul simt de a nu ma privi mai mult decat trebuie. Dar eu stiu ca ei se afla aici pentru mine, si numai pentru mine – ca sa-mi indulceasca asteptarea, si sa fiu mai putin dezdanajduita. Inima mea e plina de recunostinta.

banchet la castel

Temniceri, ce-i drept, nu sunt, nici gardieni; in schimb un barbat marunt si caraghios, imbracat de sus pana jos in gri, ma urmareste pretutindeni, pas cu pas: e calaul. Nu ma pierde din ochi si e plin de bunavointa. Ma invita sa merg cu el, sa inspectez ghilotina; parasim, deci, galeriile Renaissance, spre a patrunde in partea cea mai veche a castelului. Esafodul fusese inaltat intr-o cripta mica, ocupand-o aproape in intregime. Calaul imi explica, plin de zel si cu mandrie, modul de functionare al instrumentului ucigas. Ma indeamna sa-mi plimb degetul pe taisul ghilotinei, ca sa-i verific perfectiunea, dar eu refuz aceasta invitatie. In acelasi timp privesc totul, fara sa tremur, pentru ca nu-mi vine sa cred  – intr-adevar inca nu –  ca povestea asta mi se va intampla peste cateva ceasuri. Mai exista totusi posibilitatea de a fi gratiata in decursul noptii…

Peste putin timp doresc din nou sa ma izolez si ma intorc sa explorez batranele turnuri. Descopar capela. Mica, boltita si golasa, se aseamana in chip straniu cu cripta calaului. Deschid o usa laterala; constat cu surprindere ca da spre o minuscula limba de prundis, ce se intinde la poalele meterezelor. Apa fada rostogoleste pietricelele, facandu-le sa sune ca o grindina marunta. Imi spun: cat de placut ar fi sa asisti, in duminicile frumoase de vara, la oficierea serviciului divin si apoi sa iesi pe aceasta usa a inotatorilor, spre a-ti imbaia trupul, dupa ce ti-ai spalat sufletul. Dar, nici nu ma gandesc sa ma arunc in apa si sa fug. Ma multumesc doar sa stau in prag si sa privesc indelung usoara miscare a apei ce rascoleste prundisul, in timp ce in minte imi revin niste amintiri din copilarie, desfasurand in faţa mea plaja pe care mama ma invata sa inot.

lacul castelului

Si noaptea inainteaza. Si iar ma plimb in mijlocul multimii si iar aud vorbindu-se depre mine in grupurile elegante si linistite ce se strang in jurul meselor, ori pe la colturile galeriilor si ale teraselor. Se discuta despre gratierea mea, se trag sperante, se calculeaza sansele mele de a vedea sosirea ordinului inainte de rasaritul soarelui. Nu ma formalizez de faptul ca in spatele meu se fac pariuri discrete. Merg fara sa ma opresc, fara sa adresez cuiva un singur cuvant. Imi dau seama ca cerul a inceput sa paleasca spre rasarit si ceasul meu se apropie; si spaima pune stapanire pe mine  – o simt cum se strecoara in scobiturile rinichilor, apoi cum imi sugruma gatlejul. Orgoliul insa ma obliga sa ma tin tare, sa infrunt orice, si sa le arat tuturor o faţa ireprosabila. Caci asta vor ei de la mine; se afla aici sa ma ajute, si mi-ar fi sila sa-i dezamagesc.

Revad in minte esafodul, cutitul taios al ghilotinei, uns cu ulei. Ma straduiesc din rasputeri sa fac acel efort spiritual pe care inainte nu-l facusem niciodata: sa ma impac cu ideea ca sunt muritoare. Si-l gasesc mai putin anevoios decat mi l-as fi inchipuit. Mâna care imi strangula gatlejul slabeste stransoarea, si chipul meu isi pierde rigiditatea trufasa. Nu vreau sa sufar: voi accepta. Patrund deci in marele salon, cu faţa blanda, aproape surazatoare.

ghilotina

S-a crapat de ziua. Curand, soarele va incepe sa se salte incet deasupra lacului, ale carui tarmuri nu se vad; si cand se va elibera de tot din mrejele apei, eu voi muri. Misteriosii mei tovarasi de noapte au iesit pe terasa si privesc cu totii spre rasarit. Sunt calmi, si vioi, si frumosi. Ii vad pe cei ce-si sprijina coatele pe balustrada de piatra; scruteaza pacla subtire, sperand sa mai surprinda barca miraculoasa care sa aduca decretul de gratiere.

Dar soarele isi face aparitia, tasnind din apa cu o maretie princiara. Ingenunchiata pe o canapea cu pernele cusute in aur, privesc inevitabila sa ascensiune. Acum toata lumea a amutit, si tacerea adanca ma transporta dincolo de orice meschinarie, in ciuda faptului ca ochii mei sunt umeziti de lacrimi.

Asadar, nici o gratiere. Voi muri. Cineva umple o cupa de sampanie si mi-o ofera. Cu un gest a carui incetineala, impinsa la extrem, il transforma intr-un adevarat ritual, beau in sanatatea soarelui ce se inalta pe cer.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s